“Allah le-a blestemat pe cele care îndepãrteazã dintii pentru înfrumusetare şi pe acelea care schimbã creatia lui Allah”. Unele femei se nasc cu strungãreatã, dar altele nu se nasc astfel şi recurg la pilirea dintilor lipiti pentru a-şi face strungãreatã în mod artificial, înşelându-i pe oameni şi exagerând cu împodobirea, ceea ce este respins de Islam. Pornind de la aceste hadisuri autentice, putem deduce atitudinea fatã de ceea ce astãzi se numeşte “chirurgie esteticã”, pe care a rãspândit-o civilizatia trupului şi a poftelor. Existã femei şi bãrbati care cheltuiesc sute şi mii pentru a li se modifica forma nasului, sânii etc. Toti aceştia intrã în rândul acelora pe care Allah şi Trimisul Sãu i-au blestemat, cãci aceasta provoacã chinuirea omului şi schimbarea creatiei lui Allah fãrã sã existe o nevoie care obligã sã se recurgã la o astfel de operatie, afarã de preocuparea exageratã fatã de aspectul exterior, interesul exagerat fatã de aparentã şi nu de realitate, fatã de trup şi nu de spirit.
“Dacã, însã, omul are un defect care îi provoacã dureri fizice sau psihice, aşa cum ar fi excrescentele, ori de câte ori apare într-o adunare sau poposeşte într-un loc, atunci nu este nici o blamare dacã şi le trateazã, de vreme ce se strãduieşte sã scape de un necaz care-i tulburã liniştea vietii, cãci Allah nu a prescris nimic care sã ne provoace suferintã”. Probabil cã faptul cã în hadis sunt blestemate femeile care-şi provoacã strungãrete pentru înfrumusetare confirmã acest lucru, cãci din aceasta întelegem cã este ocãrâtã femeia care face acest lucru cãutând frumusetea înşelãtoare. Dacã ea ar fi recurs la aceasta pentru a scãpa de o durere sau de un defect, n-ar fi fost nimic rãu în asta.
Subtierea sprâncenelor
Prin exagerãrile în privina înfrumusetãrii pe care Islamul le-a interzis se numãrã şi îndepãrtarea pãrului sprâncenelor, adicã pensarea, pentru a le subtia sau pentru a le îndepãrta. Trimisul lui Allah - Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã! - “le-a blestemat atât pe femeia care face aceastã operatiune cât şi pe femeia care cere sã i se facã aceastã operatiune”.
“Allah le bleastemã atât pe aceea care înnãdeşte pãrul cât şi pe aceea care cere sã i se înnãdeascã pãrul”. Şi despre Asma’ s-a relatat cã a spus: O femeie l-a întrebat pe Profet -
Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã! - zicând: O, Trimis al lui Allah! Fiica mea a avut o boalã şi i-a picat pãrul. Eu am mãritat-o. Pot sã facã perucã? Profetul i-a rãspuns: “Allah a blestemat-o atât pe aceea care înnãdeşte [pãrul] cât şi pe aceea care cere sã i se înnãdeascã [pãrul]”. S-a relatat cã Sa’id bin al-Musaib a spus: Când Mu’awiya a venit la Medina pentru ultima oarã şi ne-a tinut predica, a scos un ghem de pãr şi a zis:
“N-am vãzut pe nimeni fãcând aşa ceva afarã de evrei. Profetul - Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã! - a numit aceasta mãsluire”. Iar într-o altã relatare, se spune cã el le-a zis locuitorilor din Medina: Unde sunt învãtatii voştri? L-am auzit pe Trimisul lui Allah - Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã! - oprind de la aceasta zicând: “Fiii lui Israel au pierit când femeile lor au fãcut asta”.
Numirea de cãtre Trimisul lui Allah - Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã! - a acestui lucru “mãsluire” face referire la motivul interzicerii lui, cãci el este un soi de înşelare, de falsificare şi de denaturare, în vreme ce Islamul urãşte înşelarea şi se dezice de cel care înşealã în orice afacere, fie materialã fie moralã, spunând: “Cel care înşealã nu face parte din [comunitatea] noastrã”.
Al-Khattabi a spus: Amenintarea este asprã pentru astfel de lucruri pentru cã sunt înşelãtorii, iar dacã s-ar fi admis ceva dintre ele, acesta ar fi fost folosit drept mijloc pentru a socoti îngãduite şi alte feluri de înşelãtorii, precum şi pentru cã ele schimbã înfãtişarea fireascã şi la aceasta se referã hadisul lui Ibn Mas’ud în care se caracterizerazã unele femei cã sunt “Cele care schimbã fãptuirea lui Allah”.
Citatele se referã la înnãdirea pãrului cu un alt pãr, fie natural, fie artificial. Aceasta înseamnã înşelare şi mistificare, în vreme ce legarea pãrului cu o stofã, cu sfoarã sau cu altceva asemãnãtor nu este opritã.
O serie de înaintaşi au acceptat vopsirea parului în negru. Printre aceştia s-au numãrat şi companionii (sahaba) Sa’d bin abi Waqqas, ‘Uqba bin ‘Amer, Al- Hasan, Al-Husayn, Jarir şi altii. Dar unii învãtati nu au acceptat vopsirea cu negru decât în timpul luptei, pentru a-i speria pe adversari, care îi vedeau pe toti oştenii musulmani cu înfãtişarea de tineri. Iar în hadisul relatat de Abu Dhurr se spune: “Lucrurile cele mai potrivite cu care schimbati pãrul cãrunt sunt (plantele) hinna’ şi katm”. Iar ‘Anas a relatat cã, “Abu Bakr se vopsea cu hinna’ şi cu katm, iar Omar se vopsea numai cu hinna’ ”.
Lãsarea bãrbii
De chestiunea de care ne ocupãm se leagã şi lãsarea bãrbii sã creascã. Al-Bukhari a relatat în legãturã cu aceasta preluând de la Ibn Omar, care l-a auzit pe Profet - Allah sã-l binecuvânteze şi
sã-l miluiascã! - zicând: “Deosebiti-vã de politeişti, lãsati bãrbile sã vã creascã şi scurtati-vã mustãtile!”. Hadisul ne dezvãluie motivul acestei porunci, aceasta fiind deosebirea de politeişti, avându-se în vedere prin ei magii care se închinau la foc. Aceştia îşi
tãiau bãrbile, iar unii dintre ei, chiar şi le rãdeau. Profetul le-a poruncit musulmanilor sã se deosebeascã de ei, pentru a le educa independenta personalitãtii şi pentru a se distinge sub aspectul înfãtişãrii exterioare şi al convingerilor, pe lângã faptul cã în raderea bãrbii este o rãzvrãtire împotriva firii şi o asemãnare cu
femeile, deoarece barba este unul dintre semnele distinctive ale bãrbãtiei.
Lãsarea bãrbii sã creascã nu înseamnã cã nu se taie absolut nimic din ea, fiindcã aceasta ar putea duce la lungirea ei nefireascã şi l-ar putea incomoda pe cel care o poartã. Dimpotrivã, lungimea şi lãtimea ei trebuie ajustate, aşa dupã cum a relatat At-Tirmizi într-un hadis şi aşa cum procedau o parte dintre înaintaşi. ‘Ayyad a zis: “Raderea bãrbii şi retezarea ei nu sunt recomandabile, dar ajustarea lungimii şi lãtimii ei, atunci când creşte prea mare, sunt
preferabile”.
Aşadar, existã trei pãreri în legãturã cu raderea sau neraderea bãrbii:
- o pãrere dupã care raderea bãrbii este interzisã, sustinutã de Ibn Taymiyya şi de altii;
- o pãrere dupã care raderea bãrbii nu este recomandabilã, sustinutã de ‘Ayyad în Fath al-Bari, fãrã a fi confirmatã şi de altii;
- o pãrere dupã care raderea bãrbii este permisã, sustinutã de unii savanti teologi din aceastã epocã.
Probabil cã pãrerea cea mai apropiatã de adevãr şi mai justã este calea de mijloc, adicã aceea care afirmã cã raderea nu este recomandabilã, pentru cã porunca datã de Profet în aceastã privintã nu se întelege ca o obligatie categoricã, chiar dacã aduce argumentul deosebirii de necredincioşi. Cel mai apropiat exemplu asemãnãtor cu aceastã situatie este cel referitor la vopsirea pãrului cãrunt, pentru deosebirea de evrei şi de creştini, dar unii companion
(sahaba) nu şi-au vopsit pãrul, ceea ce dovedeşte cã aspectul acesta a fost considerat facultativ (nafile). Este adevãrat cã nu s-a transmis despre nici unul dintre înaintaşi cã el şi-ar fi ras barba, dar aceasta se datoreazã probabil faptului cã nu aveau nevoie sã şi-o radã, pentru cã face parte din obiceiul lor.
YUSUF AL-QARDAWI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu