duminică, 19 decembrie 2010

Asurah - a zecea zi a calendarului islamic



Ce înseamnă ziua de Aşure pentru musulmani?


Este din traditia Profetului Muhammed (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) sa postim in a noua si a zecea zi a lunii Muharram. Profetul obisnuia sa posteasca in a zecea zi a acestei luni, zi numita "Aşure". Cand Profetul a venit in Medina a observat ca si evreii mediniti posteau in aceasta zi in amintirea profetului Moise (Pacea fie asupra lui!). Profetului i-a placut aceasta traditie si le-a spus evreilor "Noi suntem mai aproape de Moise decat sunteti voi." Asa ca a postit si i-a indemnat si pe companionii sai sa posteasca. Dupa ceva timp, inainte de sfarsitul vietii sale, Profetul i-a indemnat pe musulmani sa adauge si ziua a noua la postul lor. Astfel, ne este recomandat sa postim in a noua si a zecea zi a lunii Muharram.

Mu`awiyyah ibn Ebi Sufyan a relatat ca l-a auzit pe Trimisul lui Allah spunand: "In ceea ce priveste ziua Aşurah - nu este obligatoriu pentru voi sa postiti precum fac eu. Oricine doreste poate posti si care dintre voi nu doreste nu este obligat sa o faca." (Al-Bukhari si Muslim).

Postul in aceste zile a fost categorisit de savanti pe trei nivele:
1. postul de trei zile: ziua a noua, a zecea, a unsprezecea a lunii Muharram;
2. postul in ziua a noua si a zecea a lunii Muharram;
3. postul doar in ziua a zecea a lunii Muharram.

De asemenea trebuie amintit si sacrificiul lui Huseyn si a familiei lui (Fie ca Allah sa fie multumit de ei toti!). Sacrificiul lor a fost adevaratul Jihad pentru cauza lui Allah, pentru dreptate si adevar. Putem sa luam lectii de curaj, rabdare si perseverenta din episodul de la Karbala (anul 61 dupa Hijrah / 680 d. Ch.)

'Aşure – ca nu cumva să uităm!


A zecea zi a primei luni din anul lunar islamic marcheaza o zi inseamnata pentru in calendarul islamic. 

'Ashure, atunci si acum


A zecea zi a lunii Muharram este ziua in care, conform unor relatari, Allah Preainaltul l-a salvat pe profetul Moise de tiranicul Faraon, acel prototip al autoritatii despotice. Au existat numeroase autoritati similare celei faraonice care au aparut de-a lungul istoriei si au existat si acei aparatori incorigibili ai dreptatii care s-au impotrivit lor. In perioada post-profetica, o asemenea persoana a fost Imamul Husein care s-a opus coruptiei despoticului Yezid si si-a sfarsit zilele in a zecea zi a lunii Muharram a anului 61 dupa Hijrah (680 d. Ch.); un eveniment ce sta ca o piatra de hotar in istoria credinciosilor - martiriul iubitului nepot al Profetului Muhammed (s.a.s.) la Karbala in Iraq. 


Moise si Faraonul, Husein si Yezid


Profetul Moise (Pacea fie asupra lui!) nu a luptat impotriva Faraonului pentru a deveni el rege, si de asemena nici Imamul Husein nu a luptat impotriva armatei lui Yezid pentru a prelua califatul. Efortul lor a fost depus in scopul de a isi implini obligatia morala care serveste drept un mesaj universal care a lasat o mostenire durabila de efort si rezistenta impotriva coruptiei si nedreptatii. Ei erau pregatiti sa lupte pentru ce este drept, dar nu numai aceasta, de asemenea erau gata sa moara pentru acea dreptate; altruism – nu egoism, smerenie – nu ego, principii – nu putere. 


Lupte asemeni celei lui Moise si a lui Husein au existat mereu in lumea aceasta imorala. Precum a spus allamah Iqbal: Musa-o Fira'un Shabbīr-o Yazīd In do quwwataz hayat āmad padīd. "Inca de la inceputuri, doua forte contrarii au fost in razboi – virtutea si viciul. Astfel, Profetul Moise (Pacea fie asupra lui!) s-a rasculat impotriva Faraonului si Şabbir (Imamul Husein) s-a rasculat impotriva lui Yezid.” 

Evenimentul tragic


Atat de infricosatoare si groaznica a fost omorarea Imamului Husein, incat renumitul istoric arab Al-Fakhri a scris: „Aceasta este o catastrofa despre care nu voi vorbi indelung, pentru ca este prea grava si oribila. Pentru ca a fost o catastrofa atat de odioasa cu care nu se poate compara niciun alt incident rusinos din istoria musulmanilor. A fost un masacru atat de terifiant incat sa zbarleasca carnea pe orice om. Din nou nu m-am putut abtine sa ma lungesc cu descrierea acestui incident oribil din cauza notorietatii sale si pentru ca este cea mai regretabila dintre toate catastrofele.” Istoricul occidental, Dr. Edward Browne in lucrarea sa „Istoria literara a Persiei” scrie: „ca o reamintire, episodul sangeros de la Karbala unde nepotul trimisului lui Dumnezeu a cazut, fiind torturat in mod insetat si inconjurat de cadavrele familiei sale ucise a fost intotdeauna suficient sa evoce, chiar si in cel mai nepasator si lipsit de entuziasm mod, emotia profunda, durerea frenetica si exaltarea spiritului inainte de care durerea, pericolul si moartea se contracta in fleacuri negandite.” Professor E. Gibbon scrie: „Intr-un mediu si o epoca distanta, scena mortii lui Husein trezeste simpatia chiar si a celui mai rece cititor.” [Acensiunea si Decaderea Imperiului Roman] 


Tragedia


Pentru a intelege tragedia, trebuie spus ca este vorba de nepotul ultimului Trimis al lui Allah si a rudelor lui apropiate, acesyia fiind ucisi in mod brutal. A fost un masacru al urmasilor ultimului Profet al lui Allah. 


· Acea familie a profetului despre care Allah Preainaltul spune in Coran: „Spune: Eu nu va cer voua pentru aceasta rasplata, afara de prietenia fata de ruda apropiata.” (Coran, 42:23) Cu privire la acest verset Imamul Şafi’yi a scris în poezia sa: Ya aala-bayti Rasulillahi hubbakum Fardun minaalhi fil Qur'ani anzalah Yakfikum min 'azimil fakhri annakum Man lam yusalli 'alaykum la salata lah In traducere aproximativa: “O, familie a Profetului! Este o obligatie de la Allah pentru noi, pogorata in Coran sa te iubim. Faptul ca salutarile (salawat) noastre sunt invalide daca nu te salutam pe tine (familie) denota onoarea." 


Acel Husein care impreuna cu fratele sau sunt considerati a fi seyyid şebābi ehlil Genneh "Conducatorii Tinerilor in Paradis" [Sunan at-Tirmidhi] 


Acel Husein care semana atat de mult cu bunicul sau, despre care multi companioni ai Profetului s.a.s. spuneau ca este imaginea bunicului sau. 


Acel Husein despre care Profetul a spus: „Husein e din mine si eu sunt din Husein. Allah iubeste pe cel care il iubeste pe Husein.” [Sunan at-Tirmidhi] 


Cu toate acestea, Imamul Husein a fost martirizat de mana celor care se considerau a fi urmasii iubitului nostru Profet Muhammed, de catre aceia care pretindeau in mod nerusinos si fara retineri ca fac aceasta in numele Islamului, pregatiti sa stearga orice urma a vreunui exponent adevarat al lui, aceia care (asemeni multora azi) sunt gata sa omoare pentru Islam, desi ei nu stiu cum sa traiasca cu Islamul. Da, Imamul Husein a fost martirizat din mana acelora care ar saruta Piatra cea Neagra (pentru ca Profetul a facut-o), dar si ar taia capul al acelui iubit nepot al profetului, acel cap de care Profetul (salleAllahu aleyhi wa sellem) a avut grija insusi si l-a sarutat cu afectiune de atatea ori. 


Continuarea traditiei avraamice


Ne-am luat adio de la anul ce a trecut amintindu-ne de Profetul nostru Ibrahim si de atitudinea sa pioasa in fata crudului Nemrud. Ibrahim aleyhisselam, cel care si-a dovedit devotamentul fata de Allah prin faptul ca fost gata sa il sacrifice pe fiul sau rabdator, profetul Ismail, la cererea Lui. Intram in noul an islamic comemorand martiriul nepotului Profetului nostru iubit Muhammed, Imamul Husein care s-a luptat sa tina in picioare principiile bunicului sau – Profetul Muhammed, si ale stramosului sau – Profetul Ibrahim. 


O, Allah, trimite slava Ta asupra lui Muhammed si asupra urmasilor lui Muhammed, asa cum ai trmis slava Ta asupra lui Avraam si asupra urmasilor lui Avraam. Cu adevarat, Tu esti plin de Slava si Maretie. Lupta meccana pentru manifestarea si sustinerea valorilor Islamului a fost inceputa cu iubire si sinceritate de catre familia lui Ibrahim si continuata cu iubire si mare rabdare de catre familia Profetului Muhammed, dupa cum 'allama Iqbal spune: Sidq-e Khalil bhi hay ishq, sabr-e Husayn bhi hay ishq Ma'rika-e-wujud mayn Badr-o-Hunayn bhi hay ishq. „Sinceritatea Profetului Ibrahim este dragostea, asa cum perseveranta plina de rabdare a Imamului Husein este dragostea. Asa cum lupta altruista a Profetului Muhammed la Bedr si Huneyn a fost de asemenea dragoste (pentru Allah, adevar si dreptate).”


Iqbal a concluzionat astfel: Gharib-o sada o- rangeen hay dastane haram, nehayat is ki Husayn, ibtida hay Isma'il" "Ciudata, dar si colorata este istoria haram. Incepe cu profetul Ismail si se sfarseste cu Imamul Husein.”




Modelul exemplar al lui Husein (radiyAllahu anhu!)


Statutul aparte al Imamului Husein in istoria musulmanilor se datoreaza in mare parte sacrificiului familiei lui, auto-controlului si vietii lor in sine traite si jertfite pe Calea lui Allah. Curajul lui, sinceritatea, statornicia, demnitatea si devotiunea de neclintit in vremuri cruciale – au inspirat si continua sa inspire oameni din toate categoriile. Lupta si martiriul lui au devenit un izvor de putere si indurare pe timpuri de suferinta, persecutii si opresiuni. El este modelul moral al fiecarei persoane impotriva conducatorilor nedrepti, a tiranilor, incurajand pe cel oprimat sa persiste in lupta pentru dreptate, libertate si demnitate. "Nicio batalie in istoria moderna sau trecuta a omenirii nu a acumulat mai multa simpatie si admiratie, si de asemenea niciuna nu a dat mai multe invataminte decat martiriul lui Husein in lupta de la Karbala." [Antoine Bara in 'Husein in Ideologia Crestina']


Chemarea de 'Aşurah


Trebuie sa reflectam asupra acelui moment monumental, de acum mai bine de 1350 de ani, in a zecea zi a lunii Muharram a anului 61 dupa Hijrah (680 d. Ch.), chiar inainte de rugaciunea de dupa-amiaza (Asr/Ikindi) cand Imamul Husein se afla pe o duna de nisip la Karbala in Iraq. Sangele curgea pe tot corpul sau din ranile ce ii fusesera provocate. El adusese mai multe cadavre in tabara sa si chiar isi ingropase iubitul sau copilas. El a privit cadavrele si trupurile celor dragi lui. Lacrimi s-au scurs din ochii lui; a privit catre cer si s-a rugat: „O, Allah! In Tine mi-am pus toata increderea in mijlocul tuturor durerilor. Tu esti Speranta mea in mijlocul tuturor violentelor. Tu esti Refugiul meu si Cel Datator in tot ce se petrece. Cât de multe sunt nemulţumirile care slabesc inima, lasandu-ma incapabil de vreo reacţie – în timp ce pietenii mei mă părăsesc, iar duşmanii mei se bucură.” 




Apoi, acest iubit nepot al Profetului a facut o chemare: „Exista careva care sa ne sprijine? Exista cineva care sa raspunda strigatului nostru de ajutor?” El s-a intors in mai multe parti cu privirea si a repetat strigatul lui. La cine striga el? Cu siguranta el nu astepta pe cineva sa vina in ajutorul lui, odata ce aceia pe care el se bazase il tradasera deja. Probabil ca a fost o strigare catre constiinta oamenilor fiecarei perioade, fiecarei generatii a fiecarui tărâm. Era un strigat de ajutor impotriva coruptiei, a depravarii care in orice timp si orice loc isi ridica capul uracios spre oprimarea dreptatii si subminarea adevarului. 


În fiecare zi, pretutindeni


Martiriul Imamului Husein la Karbala aduce o dovada a victoriei morale a adevarului în faţa minciunii, a virtutii in faţa viciului, a principiului în faţa compromisului, a oprimatului în faţa opresorului, o victorie finala a sangelui în faţa sabiei. O lectie care invata omenirea prin inscriptia cu sange in pergamentele istoriei umane, cum s-a transmis lumii prin lupta sa, prin sensul vietii: ca viata este cu adevarat o valoare care se ofera pentru o cauza mai valoroasa decat ea, ca moartea cu onoare este mai buna decat viata in subjugare si nedreptate.




Pentru cei constienti de obligatiile lor morale care se lupta constant impotriva nedreptatii si a opresiunii, fiecare zi este aşurah si fiecare loc este Karbala. Cu cuvintele lui Moulana 'Ali Gouhar: Qatle Husayn asl mein marge yazid hay Islam zinda hotahay har Karbala ki ba'd "Omorarea lui Husein este de fapt dangătul de inmormantare al lui Yezid, pentru ca Islamul renaste de fiecare data dupa un astfel de episod precum Karbala." 







Amintiţi-vă: Să nu uitaţi niciodată!



Comemorarea zilei de Asura pe 10 Muharram in fiecare an serveste la reamintirea noastra a sacrificiilor celor drepti de-a lungul istoriei noastre glorioase. Ne leaga de mostenirea noastra spirituala si morala, facandu-ne constienti de oameni care, atunci si acum, au rezistat si sprijinit in mod demn ceea ce este drept, dar si de oameni care au incercat sa distruga familia profetului si idealurile nobile pentru care familia lui s-a rasculat. Mai mult decat atat, ii scoate in evidenta pe cei care au stat si au privit, stiind care este adevarul, insa cu toate acestea care nu au facut nimic.




Fie ca Allah sa ne fereasca sa fim dintre cei nepasatori si dintre cei care uita!






Traducere a unui fragment din “’Aşurah – ca nu cumva să uităm!”, autor: Sadullah Khan - predicator de la 12 ani, absolvent al Facultatii de Drept din cadrul Universitatii din Durban (Africa de Sud), absolvent al Facultatii de Jurnalism din Marea Britanie si Studii Islamice la Universitatea Al-Azhar din Egipt.


sâmbătă, 16 octombrie 2010

Familia profeului (s.a.v.)

                 Familia Profetului
Familia profetului Muhammed - Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã - este numitã 
familia haşimitã, dupã numele bunicului sãu, Haşim bin ‘Abd Munaf. 
Sã vorbim acum putin 
despre Haşim şi despre descendentii sãi:

1. HAŞİM. Aşa cum am mentionat anterior, el avea responsabilitatea de a da mâncare 
şi apã pelerinilor. Aceasta era sarcina lui, atunci când fiii lui ‘Abd Munaf şi cei ai lui 
‘Abd Ad-Dar s-au înteles sã împartã sarcinile între ei. Haşim era bogat şi cinstit. 
El a fost primul care a oferit pelerinilor pâine înmuiatã în supã. Primul sãu nume era ‘
Amr, dar era chemat Haşim, deoarece avea obiceiul de a fãrâmita pâinea (pentru pelerini). 
El a fost de asemenea primul bãrbat care a initiat cele douã cãlãtorii, de varã şi de iarnã, 
ale quraişilor. Se povesteşte despre el cã a plecat în Siria pentru a 
face comert. În Medina
,
 s-a cãsãtorit cu Salma, fiica lui ‘Amr din neamul  
‘Udai bin An-Najjar. A petrecut câtva 
timp cu ea în Medina, apoi a plecat din nou spre  
Siria, în timp ce ea era gravidã. El a murit 
în Gaza, Palestina, în anul 497 e.n. Mai târziu,  
sotia sa a dat naştere lui Abdul-Muttalib, 
care a 
fost crescut în casa tatãlui ei din Medina şi a fost numit ªaiba din cauza firului de 
pãr  
alb de pe cap. Nimeni din familia sa din Medina n-a aflat de naşterea acestuia. Haşim 
a
avut patru fiii: Asad, Abu Saifi, Nadla şi Abdul-Muttalib şi cinci fiice: Aş-Şifa, Khalida,
 
Da’ifa, Ruqia şi Janna.

2. ‘ABDUL-MUTTALIB. Am aflat deja cã dupã moartea lui Haşim sarcina de a furniza 
hranã şi apã pelerinilor a revenit fratelui sãu, Al-Muttalib bin ‘Abd Munaf, care era 
generos, cinstit şi demn de încredere. Când ‘Abdul-Muttalib a ajuns la vârsta adolescentei, 
unchiul sãu, Al-Muttalib, a aflat despre el şi a mers la Medina ca sã-l aducã la Mekka. 
Când l-a vãzut, ochii i s-au umplut de lacrimi care au început sã-i curgã pe 
obraji, apoi l-a 
îmbrãtişat şi l-a urcat pe cãmila sa. Bãiatul, însã, pânã nu a obtinut  
consimtãmântul mamei 
sale, nu a plecat cu el la Mekka. Al-Muttalib a rugat-o sã-i  
permitã bãiatului sã plece cu 
el la Mekka, dar ea a refuzat. El a reuşit totuşi s-o  
convingã, spunându-i: “Fiul tãu merge 
la Mekka pentru 
a restabili autoritatea tatãlui sãu şi pentru a locui în vecinãtatea Casei
Sfinte”. La Mekka, oamenii s-au mirat când l-au vãzut pe Abdul-Muttalib şi au crezut 
cã era sclavul lui Muttalib. Al-Muttalib a spus: ”El este nepotul meu, fiul fratelui meu, 
Haşim”. Bãiatul a fost crescut în casa lui Al-Muttalib, dar, mai târziu, dupã ce Al-Muttalib
 a murit în Bardman, Yemen, 'Abdul-Muttalib 
a preluat conducerea şi a reuşiit sã mentinã 
prestigiul poporului sãu şi sã-şi întreacã  
strãmoşii prin comportamentul sãu onorabil,
 câştigând astfel dragostea profundã şi înalta  
stimã a celor din Mekka. 
Când Al-Muttalib 
a murit, Naufal a uzurpat drepturile lui ‘Abdul-Muttalib, care a cerut  
ajutor tribului 
Quraiş, dar aceştia n-au vrut sã sprijine pe nici unul dintre ei. În  
consecintã, el a scris 
unchilor sãi din 
neamul An-Najjar (fratii mamei sale) sã-i vinã în  
ajutor. Unchiul sãu, 
Abu Sa’d bin ‘Udai, fratele mamei sale, a mãrşãluit spre Mekka în fruntea a optzeci de 
cãlãreti şi şi-a aşezat tabãra la Abta, în Mekka. ‘Abdul-Muttalib i-a întâmpinat şi i-a 
rugat sã meargã la el acasã, dar Abu Sa’d a spus: “Nu înainte de a-l întâlni pe Naufal.
” 
El l-a gãsit pe Naufal şezând împreunã cu nişte bãtrâni din tribul Quraiş, la umbra 
Ka'bei. Abu Sa’d şi-a scos sabia şi a spus: “Jur pe Allah cã, dacã nu înapoiezi nepotului 
meu ceea ce ai luat de la el, te voi ucide cu aceastã sabie”. Naufal a fost astfel obligat sã 
renunte la ceea ce uzurpase şi notabilii membrii ai tribului Quraiş au fost martori la 
cuvintele lui. Abu Sa’d a mers atunci acasã la ‘Abdul-Muttalib, unde a stat trei nopþi, a 
fãcut micul pelerinaj şi s-a întors apoi la Medina. Mai târziu, Naufal s-a aliat cu fiii lui ‘
Abd ªams bin ‘Abd Munaf împotriva fiilor lui Haşim. Când tribul Khuza’a a vãzut cã fiii lui 
An-Najjar îl sprijinã pe ‘Abdul-Muttalib, ei au spus: “El este fiul nostru, aşa cum este şi 
al vostru. Noi avem mai multe motive sã-l ajutãm decât voi”. Mama lui ‘Abd Munaf fusese 
una dintre ai lor. Ei au mers în Casa An-Nadua şi s-au aliat cu fiii lui Haşim împotriva lui 
Naufal şi a fiilor lui ‘Abd ªams. Aceasta a fost o aliantã care, mai târziu, a constituit 
motivul principal pentru a cuceri Mekka. În timpul vietii sale, ‘Abdul-Muttalib a fost 
martor la douã evenimente importante: sãparea fântânii Zamzam şi invazia Elefantului. 
Pe scurt, ‘Abdul-Muttalib a primit, în vis, poruncã sã sape fântâna Zamzam într-un anumit 
loc. El s-a supus şi a gãsit lucrurile pe care cei din tribul Jurhum le îngropaserã acolo când 
fuseserã obligati sã evacueze Mekka. El a gãsit sãbiile, armurile şi cei doi cerbi de aur. 
Poarta Al-Ka'ba a fost marcatã de sãbiile de aur şi de cei doi cerbi. Tot atunci a fost 
instauratã traditia alimentãrii pelerinilor cu apã din Zamzam. Când din fântâna izvorului 
Zamzam a început sã izvorascã apa, tribul Quraiş a avut pretentia sã devinã partener în 
afacere. ‘Abdul-Muttalib le-a refuzat aceastã cerere, motivând cã Allah l-a ales doar pe 
el pentru aceastã onorabilã slujbã. Pentru a încheia disputa, ei au cãzut de acord sã-l 
consulte pe ghicitorul celor din neamul Sa’d. În calea lor, Allah le-a arãtat Semnele Sale, 
care confirmau prerogativa lui ‘Abdul-Muttalib cu privire la 
izvorul sacru. În acel moment, 
‘Abdul-Muttalib a fãcut un jurãmânt sfânt, spunând cã, dacã va avea zece copii, va sacrifica
 la Al-Ka'ba pe unul dintre ei, când acesta va fi adult.
Al doilea eveniment l-a avut în centrul sãu pe Abraha As-Saba Al-Habaşi, vice-regele 
abisinian (etiopian) în Yemen. El observase cã arabii îşi fãceau pelerinajul la Al-Ka'ba, 
aşa cã a decis sã construiascã un mare lãcaş de cult la San’a pentru a atrage pelerinii arabi 
la el, lãsând astfel Mekka de-o parte. Un bãrbat din tribul Kinana a înteles aceastã mişcare 
ş de aceea, în toiul noptii, s-a furişat în acest lãcaş şi a mânjit zidul frontal cu excremente.
 Când Abraha a aflat acest lucru, s-a înfuriat atât de tare, încât a adunat o armatã uriaşã, 
de şaizeci de mii de 
rãzboinici, pentru a dãrâma Al-Ka'ba. El a ales pentru sine cel mai mare elefant. Armata 
sa includea nouã sau treisprezece elefanti. Ei au mãrşãluit pânã au ajuns întrun loc numit 
Al-Magmas. Acolo el şi-a mobilizat armata, a pregãtit elefantii 
şi întreaga armatã era 
pregãtitã sã intre în Mekka. Când a ajuns în Valea Muhassar, situatã între Muzdalifa şi 
Mina, elefantul a îngenunchiat şi a refuzat sã meargã mai departe. De fiecare datã când 
îl îndrepta spre nord, sud sau est, elefantul se mişca, însã când îl îndrepta spre vest, cãtre 
Al-Ka'ba, acesta îngenunchia. În acest timp, Allah a îndreptat spre ei stoluri de pãsãri 
care aruncau asupra lor cu bucãti de lut ars. Aceste pãsãri semãnau foarte mult cu 
rândunicile şi vrãbiile şºi fiecare pasãre cãra câte trei pietre: una în cioc şi douã în 
gheare. Pietrele i-au lovit pe oamenii lui Abraha, le-au retezat mãdularele şi i-au omorât. 
O multime de soldati ai lui Abraha au fost omorâti în acest fel, iar ceilalti au fugit la 
întâmplare şi au murit împrãştiaþi. Abraha însuşi a fost lovit atât de rãu încât a fost 
nevoie sã i se amputeze vârfurile degetelor. Când a ajuns la San’a, el se afla într-o 
stare 
groaznicã şi a şi murit curând. În ceea ce-i priveşte pe cei din tribul Quraiş, aceştia au 
fugit în munti şi pe dealuri pentru a-şi salva viata. Dupã ce duşmanul a fost astfel pus pe 
fugã, ei s-au întors acasã, în sigurantã.
"Evenimentul elefantului" a avut loc în luna Muharram, cu cincizeci sau cincizeci şi cinci de
 zile înainte de naşterea profetului Muhammed - Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã, 
adicã spre sfârşitul lunii 
februarie - începutul lunii martie, anul 571 e.n. A fost un dar de 
la Allah pentru Profetul Sãu şi familia acestuia. Ar putea fi considerat, de fapt, ca un 
favorabil vestitor divin al luminii ce stã sã vinã şi sã însoteascã sosirea Profetului şi a 
familiei sale. Prin contrast, Ierusalimul a suferit sub povara atrocitãtilor duşmanilor lui 
Allah. Aici putem sã amintim de Nabucodonosor, în anul 587 î.e.n., şi de romani în anul 
70 e.n. Prin gratia divinã, Al-Ka'ba n-a ajuns niciodatã în mâna creştinilor - musulmanii 
acelui timp] – deşi Mekka era populatã de politeişti. Veştile despre "evenimentul 
elefantului" au ajuns pânã şi în cele mai îndepãrtate colturi ale lumii civilizate de atunci. 
Abisinia (Etiopia) mentinea legãturi strânse cu romanii, în timp ce, de cealaltã parte, 
persanii erau atenþi la orice schimbare de strategie care se ivea în orizontul socio-politic, 
drept pentru care au şi reuşit în scurt timp sã ocupe Yemenul. Întâmplãtor, imperiile 
romane şi persane reprezentau lumea civilizatã, puternicã, a acelui timp. Evenimentul 
"invaziei elefantului" a atras atentia lumii asupra inviolabilitãtii Casei lui Allah şi a 
arãtat cã aceastã Casã a fost aleasã de Allah pentru sfintenia ei. 'Abdul-Muttalib a avut 
zece fii: Al-Harith, Az-Zubair, Abu Talib, ‘Abdullah, Hamza, Abu Lahab, Ghidaq, Maquam,
 Safar şi Al-‘Abbas. 
El a mai avut şase fiice: Umm Al-Hakim (singura albã), Barra, 'Atika,
Safiia Arua şi Omaima.


3. ‘ABDULLAH. Tatãl profetului Muhammed - Allah sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã. 
Mama lui era Fatima, fiica lui ‘Amr bin ‘A’idh bin ‘Imran bin Makhzum bin Yaqdha bin 
Murra. ‘Abdullah era cel mai deştept dintre fiii lui ‘Abdul-Muttalib, cel mai cast şi cel 
mai iubit. El a fost de asemenea fiul pe care sãgetile de divinatie l-au ales sã fie sacrificat 
la Al-Ka'ba. Când ‘Abdul-Muttalib a ajuns sã aibã zece fii şi aceştia au atins vârsta 
maturitãtii, el le-a dezvãluit secretul jurãmântului sãu şi ei au consimtit în tãcere şi cu 
supunere. 
Numele lor au fost scrise pe sãgeti de divinatie şi înmânate custodelui celei mai 
iubite zeite a lor, Hubal. Sãgetile au fost aruncate. Una dintre sãgeti a arãtat cã acela 
care trebuia sacrificat era ‘Abdullah. ‘Abdul-Muttalib a dus atunci bãiatul la Al-Ka'ba, 
luând şi un brici pentru a-l sacrifica. 
Tribul Quraiş, unchii sãi din tribul Makhzum şi 
fratele sãu, Abu Talib, au încercat sã-l descurajeze în a-ş îndeplini scopul. Ei i-au sugerat 
sã caute o divinitoare care sã judece circumstantele. Ea a poruncit ca sãgetile de divinatie 
sã fie aruncate atât pentru ‘Abdullah, cît şi pentru zece cãmile. Ea a adãugat ca aruncarea 
sãgetilor sã fie repetatã cu încã zece cãmile, ori de câte ori sãgeata indica: "Abdullah". 
Operatia a fost repetatã pânã când numãrul cãmilelor a ajuns la o sutã. În acest moment,
 sãgeata a 
indicat cãmilele, care au fost sacrificate toate în locul fiului sãu. Cãmilele 
sacrificate au fost lãsate la discretia tuturor, om sau animal. Acest incident a produs o 
schimbare în ceea ce priveşte "rãscumpãrarea sângelui", practicã acceptatã în mod 
obişnuit în Arabia. Înainte fusese stabilit un numãr de zece cãmile, însã, dupã acest 
eveniment, numãrul lor a crescut la o sutã. Ulterior, islamul a aprobat aceastã modificare. 
Un alt lucru care relevã în mod clar cele povestite mai sus este acela cã Profetul a spus 
odatã: “Eu sunt din stirpea celor doi sacrificati”, adicã Ismail şi ‘Abdullah. ‘Abdul-Muttalib 
a ales-o pe Amina, fiica lui Uahab bin ‘Abd Munaf bin Zahra bin Kilab, ca sotie pentru 
fiul sãu, ‘Abdullah. Astfel, ea, în lumina acestei obârşii strãvechi, a avut o pozitie eminentã,
 ca nobleþe şi descendentã. Tatãl ei a fost şeful tribului Zahra, cãruia i-a fost atribuitã o 
mare cinste. Ei s-au cãsãtorit în Mekka şi, la scurt timp dupã aceea, ‘Abdullah a fost trimis
 de tatãl sãu sã cumpere curmale din Medina, unde a şi murit. Într-o altã versiune, ‘Abdullah
 a plecat în Siria într-o cãlãtorie de 
comert şi a murit în Medina, pe când se întorcea acasã. 
El a fost îngropat în casa An-Nabigha Al-Ju’di. Avea douãzeci şi cinci de ani când a murit. 
Multi istorici afirmã cã moartea lui s-a petrecut înainte de naşterea lui Muhammed - Allah 
sã-l binecuvânteze şi sã-l miluiascã. Altii au spus cã el a murit la douã luni dupã naşterea 
Profetului. ‘Abdullah a lãsat o avere foarte micã, şi anume: cinci cãmile, câteva oi şi o 
servitoare, numitã Baraka - Umm Aiman, care mai târziu a fost doica Profetului.

Cartea :BİOGRAFİA NOBİLULUİ PROFET
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...